Spatiu divin

Clădirea unei biserici, lipsită de conţinutul simbolurilor sale liturgice şi dogmatice, poate să apară doar ca o îmbinare mecanică de elemente arhitecturale dispuse la întâmplare, fără nici o ordonanţă raţională, ci doar estetica.

După tradiţia răsăriteană, Biserica are ca temelie Raiul. Dumnezeu vine „în răcoarea amurgului” să stea de vorbă cu omul; prin chiar această comuniune începe îndumnezeirea, esenţa Bisericii. Comuniunea este teandrică, divin-umană chiar de la început.

Biserica se constituie ca centru dinainte stabilit al universului, ca să „unească prin iubire natura creată cu cea necreată”.

În totalitatea ei, devine figura plastică a cerului coborât pe pă­mânt.

Universul întreg este chemat să intre în Biserică.

Sfântul Maxim, scria că „Biserica, în micimea sa, este asemănătoare marelui univers; Cupola e asemeni cerurilor… E zidită cu temeinicie pe partea de jos. Arcele sale reprezintă cele patru părţi ale lumii”.

Biserica situată în „Centrul Lumii”, sfinţeşte Cosmosul şi timpul. Curtea înfăţişează Marea, sanctuarul – Pământul şi Sfânta Sfintelor – Cerul. Cele două­sprezece pâini care se puneau pe masă reprezentau cele douăsprezece luni, iar candelabrul cu 70 de braţe, reprezenta decadele. În zidul circular ce încon­joară Biserica regăsim simbolul veşniciei şi al ocrotirii, delimitarea simbolică a sferelor şi a spaţiilor, iar pătrunderea în acest spaţiu, presupune o iniţiere gradată.

Fiecare Biserică este un centru cosmic ce reproduce structura internă a universului, dar spaţiul unei biserici e construit şi ordonat căci „măsura face frumos orice lucru”. (Sfântul Isaac Sirul)

În pragul Bisericii, „toată grija cea lumească să o lepădăm” (cântarea Heruvicului); astfel că sensul Bisericii, nu permite o pătrundere directă în inte­riorul ei.

Pronaosul reprezintă lumea netransfigurată cufundată în păcate. Din acest motiv pronaosurile unor lăcaşuri mănăstireşti nu erau luminate prin ferestre laterale.

Naosul, spaţiul întrupării şi al mântuirii – destinat obştii credincioşilor, preânchipuie pământul.

Spaţiul interior al naosului, în direcţie verticală, închipuie centrul Univer­sului. În acest loc se realizează legătura dintre pătratul careului central, care reprezintă lumea pământească şi tendinţa ei perma­nentă de asemănare cu lumea celestă, reprezen­tată sim­bolic de cupola plasată în creştetul turlei centrale a naosului.

Crucea de deasupra cupolei şi însăşi cupola, ordonează spaţiul. Prin liniile sale, cupola traduce mişcarea coborâtoare a iubirii dumnezeieşti, sfericitatea sa, îi uneşte pe toţi oamenii în sobor, într-un trup.

Cerul se apropie, umple bolţile, le iluminează şi îl descoperă pe Pantocrator înconjurat de Îngerii Prezenţei. Din acest loc, cel mai înalt şi cel mai bine iluminat al lăcaşului, domină figura severă a Mântuitorului, pictat bust, judecător al lumilor. Obştea credin­cioşilor stă în permanenţă sub privirea Lui pătrunzătoare.

Sfântul Altar este imaginea Sfintei Sfintelor, Sfânta Masă, printr-un transfer mistic, îl închipuie pe Hristos însuşi; astfel, „pe Iisus însuşi ca pe Altar, se împlineşte sfinţenia” (Dionisie).

Simbolismul altarului merge însă mai departe. Hristos – Uşa te duce înlăuntrul fiinţei sale, uşa altarului ducând spre masa altarului, centrul în jurul căruia se desfăşoară Sfânta Liturghie, În spatele altarului, crucea, întotdeauna dezvelită, arată această scară a lui Iacob de care Dumnezeu se foloseşte pentru a coborî pe pământ şi care este chipul feţei lui Dumnezeu îndreptate către lume, chipul dragostei Sale de negrăit.

Aşa cum lumina vine de la „Răsărit” la fel Hristos e „Soare al Dreptăţii”, şi „Răsărit”, de aceea, altarul e îndreptat spre Răsărit.

Soleea simbolizează pârâul de foc care desparte pe drepţi de păcătoşii ce nu primesc pocăinţa.

Mersul în jurul bisericii sau al altarului, desemnează rotirea în jurul centrului cosmic şi imită mişcarea circulară a astrelor.

Axul polar vertical şi axul orizontal al celor patru margini ale pământului, sintetizează spaţiul în formă de cruce.

Problema arhitecturală a acestui spaţiu ca loc şi sălaş al lui Dumnezeu, caută acordul dintre scara naturală a umanului şi cea transcendentă a nemăr­ginirii.

 

No tags for this post.

Related posts

Comments are closed.