Arhitectura

Banatul Severinului era o marcă de graniţă a regatului maghiar ce trebuia să apere graniţa ungurească şi să întărească influenţa catolică în regiune. Mănăstirea Tismana a fost întemeiată de Sf. Nicodim la scurtă vreme după ce Mănăstirea Vodiţa, primul său aşezământ monahal, a intrat, odata cu Banatul Severinului, sub ocupaţie maghiară (către 1375); noua mănăstire, aflată aproape de graniţa cu Banatul, dispunea şi de o excelentă fortificaţie naturală.

 

 CetateaTismanei

 Biserica a beneficiat de la început de sprijinul cneazului Lazar al Serbiei, dar a fost ridicată de Radu I şi doamna Calinichia şi sfinţită către 1377-13782. Lucrările s-au terminat însă mai târziu, în timpul domniei fiilor săi, Dan I şi Mircea cel Bătrân. Identificarea actualei biserici cu construcţia ridicată de Sf.Nicodim a ridicat însă numeroase controverse, în lipsa pisaniei originare, de zidire a bisericii.

În lucrările ştiinţifice de specialitate, datarea bisericii de la Tismana într-o altă perioadă decât cea în care a fost construită, se explică prin acreditarea ideii, nesusţinută de argumente documentare, prin care lăcaşul ar fi fost demolat şi apoi refăcut, cândva, în prima jumătate a secolului al XVII-lea.

Primele informaţii referitoare la rezidirea din temelii a bisericii au fost furnizate de  „Viaţa Sfântului Nicodim”, scrisă de Ştefan Ieromonahul în 1839, unde se menţionează că biserica mănăstirii Tismana „nu iaste acum cea dintâi care s-a făcut prin strădania Sfântului… căci această biserică ce este acum de la 1526, de Radu voievod cel Frumos s-au făcut şi s-au isprăvit de fiul acestuia Mircea voievod, la anii 1541-1542”. Acelaşi biograf spune că „prefacerea mănăstirii Tismana s-au început la anii 7034 (1526) de Radu voievod cel Frumos şi scurtându-i-se viaţa nu s-au săvârşit şi au stătut nesăvârşită peste 10 ani mai mult până în domnia fiului său Mircea voievod şi la acest Mircea voievod s-au săvârşit sfânta mănăstire de zidire la anii facerii 7050 (1541) precum se arată în piatra din stâlpii uşii bisericii cei mari, afară de tindă…”. Ştefan ieromonahul, încercând să pună în acord pisania din 1564 cu inscripţia din 1541 şi cu tradiţia folclorică, încercând să identifice şi domnitorii, face o serie de inadvertenţe, ce au adus prejudicii istoricului acestei biserici mănăstireşti. El, legând numele lui Petru – vodă, ce îl citise pe ancadramentul uşii de la intrare, de numele lui Mircea Ciobanu ce îl citise în inscripţia ce amintea că Nedelcu (cel ce a sub­venţionat zugrăvirea policromă a bisericii) a fost vornic sub Petru, fiul lui Mircea Ciobanu, care se ştia că, la rândul său era fiul lui Radu cel Mare, a tras concluzia că ctitorii de pe tabloul votiv Radu cel Mare şi Mircea-Vodă sunt de fapt Radu, tatăl lui Mircea Ciobanu, „care Mircea a săvârşit sfânta mănăstire la anii Facerii 7050 (1542)”.

Însă, în inscripţia de la 1541, nu se vorbeşte de vreo restaurare sau pre­facere a bisericii Tismanei, nici de Radu cel Frumos, nici de Mircea fiul său, ci numai de săvârşirea a trei uşi şi aceasta nu la anul 1526 sau peste 10 ani la 1536, ci în 1541, în timpul lui Radu Vodă Paisie, inscripţia de la 1564, conţine în prima parte un fragment din pisania ctitorului Radu I voievod, fapt ce a derutat istoriografii noştri.

Pisania de la 1564

Dacă ţinem cont şi de faptul că Ştefan ieromonahul menţionează că şi Mănăstirea Cozia a fost dărâmată tot odată cu Tismana şi „iarăşi s-au prefăcut de iznoavă la loc”, dar în realitate, biserica lui Mircea cel Bătrân se vede şi astăzi în forma iniţială, socotim că la fel s-au petrecut lucrurile şi cu Tismana.

Că biserica este cea din sec. al XIV-lea, ne încredinţează şi un document din 1599, în care Dobromir Spătaru spune: „aşa cum a făcut Sfântul Nicodim această biserică stă până acum”.

Dovezile arheologice pot avea o însemnătate deosebită în analiza problemelor legate de cronologia bisericii mănăstirii Tismana. În 1934, au fost întreprinse săpături, conduse de Virgil Drăghiceanu. Ele au cuprins o mare parte a interiorului edificiului şi s-au extins şi în afara sa. Cercetările din 1934, au dus pe Virgil Drăghiceanu la concluzia că biserica este în totalitatea ei, biserica lui Radu – vodă din veacul al XIV-lea, precizând că „săpăturile făcute în curte, nu au rele­vat nici o urmă de fundaţie a unei alte biserici; de asemenea, săpăturile din naosul bisericii, unde am găsit pământ virgin, nu ne-au dat nici o urmă de dărâmături”.

Minuţioasa analiză a monumentului, întreprinsă de Dj. Boškovic, după decaparea tencuielilor, la începutul lucrărilor de mai târziu, conduse arhitectul E. Costescu, duceau pe savantul sârb la opinia că biserica Sfântului Nicodim a fost demolată, cel puţin în parte, dovadă fiind, atât refolosirea în zidărie a mai multor blocuri de tuf păstrând urme de tencuială pictată, cât şi ţinând seama de inscrip­ţia de pe ancadramentul de la intrare în pronaos, care indică că această recons­tituire ar data din 1541-1542. Ulterior însă, s-a dovedit că pietrele cu fragmente de frescă încastrate în pavament, aparţin intervenţiilor de la mijlocul veacului al XIX-lea, iar inscripţia amintită, nu pomeneşte de nici un fel de lucrări or pre­faceri la Tismana, ci numai despre trei uşi; „S-au făcut aceste sfinte uşi, în timpul egumenului Vasilie, când domnea piosul Io Petru voievod (Radu Paisie) şi fiul său Marcu (Mircea) voievod, în anul 7050 (1541) luna sept. 14”.

După publicarea observaţiilor lui Boškovic, părerile multor specialişti pla­sează actualul lăcaş în prima jumătate a sec. al XVI-lea, neaducând alte argu­mente, în afara celor aduse de savantul sârb, de altfel nefondate.

N. Ghika – Budeşti avea să considere că „biserica de astăzi, este tot cea de la Radu I, însă transformările şi remanierile, mai ales cele de la faţade, refăcute de atâtea ori, au schimbat înfăţişarea arhitectonică de la origine, care nu se mai găseşte nicăieri”; ceea ce este mai greu de desluşit este arhitectura monumentului, acesta „fiind cel mai deosebit al epo­cii sale şi cel mai dificil de analizat dato­rită stării în care s-a păstrat”; C.Moisescu, chiar invocă şi analogii tipologice cu o serie de monumente din Ţaratul Târnovului, de secol XIII.

Deşi monumentul este departe de a ne fi predat tainele pe care le ascunde în bătrânele lui ziduri, cert este că biserica de astăzi este cea de la Radu I.

De altfel, „biserica este de o soliditate excep­ţională, fiind zidită direct pe stâncă, un bloc de piatră din temelii până la turle, care în nici o epocă nu a avut nevoie de restaurare integrală.” (Virgil Drăghiceanu)

Ca arhitectură exterioară, nu avem posibilitatea să o reconstituim ipotetic, căci faţadele bisericii, au fost într-atât de mult modificate, restaurate, cârpite şi căptuşite prin locurile căzute la diferite epoci, încât au nimicit formele exterioare de origine ale bisericii.

Biserica în timpul restaurări din sec. XIX

 

 Aceste remanieri exterioare, sunt probabil, dintr-o epocă destul de târzie: unele sunt din epoca egumenului Ioan şi a Stancăi Glogoveanu (1733-1766), altele datorate reparaţiilor întreprinse de Bibescu vodă prin arhitectul său Schlater la 1855, care a restaurat faţadele, tencuindu-le din nou peste o tencuială mai veche, peste care s-au făcut adaosuri de zidărie pentru nivelarea suprafeţelor zidurilor, dându-i astfel o înfăţişare comună.

Biserica în timpul restaurări din sec. XIX

S-a dărâmat zidul exterior al pronaosului, acel care pe desenul de la 1840 arăta a fi mai scund decât celelalte, formând ca un „bas-côté” în jurul pronaosului, sub motiv că era clădit mult mai târziu;

Mănăstirea Tismana – desen în peniţă la 1840

dar nici cel arătat în pomelnic nu poate fi cel de la origine, ci probabil din veacul al XVIII-lea, când se pare că s-au făcut bisericii importante reparaţii, dându-i-se o înfăţişare nouă cu firide lungi în faţade, brâuri orizontale, ferestre mari şi ochiuri de piatră aju­rată şi sculptată la partea superioară a absidelor.

Fereastră pronaos

  Toate aceste remanieri par a fi lăsat bisericii un caracter arhitectonic nu foarte plăcut, care cu restaurarea lui Schlatter a dispărut şi el.

Ceea ce nu poate fi modificat la biserica mănăstirii Tismana este plastica monumentală. Este de remarcat, după cum s-a subliniat de către cercetători armonia proporţiilor volumelor, ritmul ascendent realizat prin înălţimea diferită a exonartexului, pronaosului şi naosului cu cele trei turle dominate de cupola Pantocratorului. Astfel, din punct de vedere al structurii spaţiale şi al plasticii monumentale, ea se diferenţiază de celelalte monumente din Ţara Românească, atât prin existenţa exonartexului, cât şi prin cele trei turle crescând în înălţime.

Biserica Mănăstirii Tismana văzută din turnul clopotniţă

Experienţa anterioară în domeniul construcţiilor de cult din zidărie ridicate în Muntenia şi Oltenia, deşi atunci ve­che de peste un secol şi jumătate, se limitase doar la abordarea catorva tipuri de structuri planimetrice şi spaţiale.

Faptul că la biserica Tismanei a fost conceput un nou tip de monument bisericesc cu planul în formă triconcă, dovedeşte că protomaestrul era un desa­vârşit constructor, care s-a inspirat din arhitectura unui monument de tip nava unica de la sudul Dunării căreia însă i-a adăugat abside laterale din motive func­ţio­nale şi dogmatice.

Asemănătoare în forme cu vistieria Tismanei este capela de la Cutlumutz; găsim similitudini însă şi între ctitoria Sfântului Nicodim şi cea a ctitorului Marei Lavre a Athosului. Deşi remarcăm în încăperea sudică din pridvor, intenţia de a păstra în ea memoria Sfântului Nicodim, „gropniţa – veşmântar”, de la Tismana cum a fost numită, reprezintă o formă atât de simplă, încât cu greu am putea recunoaşte în ea prototipul paracliselor Lavrei.

Ansamblu pridvor

În schimb, la catoli­coanele ridicate după modelul Lavrei, capelele laterale capătă forme tot mai variate şi în acelaşi timp tot mai simple, pierzând şi legătura directă cu naosul. A cuprinde locul venerat în însăşi zidurile monumentului, reprezintă un program nou,  iar Marea Lavră constituie un precedent de mare autoritate.

Biserica Mănăstirii Tismana latura sudică

Aruncând o ultimă privire asupra planului Tismanei, ne găsim în faţa unui monument apărut sub semnul autorităţii tipului aghioritic al Lavrei, de mare răsunet pentru întreaga lume ortodoxă. Dar de la Lavra la Tismana este o dis­tanţă, tocmai distanţa dintre autoritatea prototipului şi concepţiile şi necesităţile locale. Sfântul Nicodim, cunoscător al locurilor sfinte, a reţinut numai soluţiile ce-i conveneau, transpunând totul în materialele şi procedeele vremii. Faţă de Lavra, monumentul nostru reprezintă simplificări şi reduceri substanţiale, im­puse de puterea tradiţiei.

Reţinem la Tismana, în jurul unui nucleu tradiţional format din naos triconc şi nartex redus, excepţionala dezvoltare a pridvorului. Unii cercetători au considerat chiar, că este improprie denumirea de pridvor, considerând mai potrivită cea de exonartex, căci pridvorul constituie doar un spaţiu destinat să marcheze o staţiune de tranziţie între exterior şi interior, larg deschisă şi luminată.

Biserica Mănăstirii Tismana vedere din faţă

 

Aşezată înaintea pronaosului ca un al doilea nartex exterior, încăperea are pereţi plini, străpunşi – asimetric – de deschideri arcate. O parte a exonartexului rămâne lipsită de deschideri. Aici plinul domină net golurile, în vreme ce la pridvoarele de mai târziu, cu arcade pe coloane sau stâlpi, raportul este inversat. Deschiderile de la Tismana, la rândul lor, sunt dintre cele mai simple, fără retrageri faţă de planul zidului, fără nici o intenţie de a marca baze sau capiteluri.

Pe lângă plan, din Athos au venit probabil şi proporţiile joase, adunate ale monumentului şi turlelor şi dispunerea firidelor pe faţade. Dar execuţia nu este a unui meşter athonit. Unele caractere o apropie de bisericile sârbeşti (materialul modest, prevăzut de la început pentru a fi tencuit, cupola octogonală, trompele de unghi sau cornişele de zimţi).

Cercetările arheologice au arătat că, temeliile exonartexului sunt organic legate de corpul bisericii.

Săpăturile arheologice din 1934

El a fost ridicat în 1983 pe vechile temelii, împlinind vechea înfăţişare a lăcaşului redată în tablourile votive şi în desenul din 1840. Lăcaşul cu pridvor are o prezenţă mo­numentală, masivă, solid ancorată pe stânca Stârminei, oarecum străină prin proporţii de ceea ce a precedat, ca şi de ceea ce avea să urmeze în arhitectura muntenească.

Biserica Mănăstirii Tismana vedere din sud-vest

Analizând forma de plan şi bol­tirea pronaosului, ne atrage atenţia sim­plitatea alcătuirii sale, proprie veacului al XIV-lea.

 Deci pronaosul de aici este cât se poate de tradiţional şi nu ne atrage atenţia decât prin apariţia unei a doua turle în locul obişnuitei calote asemănă­toare ca plan cu cea de pe naos, dar mai scundă. Numai pe şapte dintre laturile ei se află câte o fereastră, lipsind o des­chidere spre est. Turla care încununează această încăpere se ridică peste patru trompe de colţ sprijinite spre nord şi sud pe două arcuri late şi pe zidurile transver­sale ale compartimentului.

Turlă pronaos exterior şi interior

Pe lângă intrarea dinspre vest, o uşă se află la mijlocul peretului de nord.

Turlă pronaos interior

Naosul este un triconc, clasificat de Gheorghe Balş printre cele sârbeşti, după firidele sale laterale şi, mai precis în varianta tipului  simplu.

Planul bisericii Mănăstirii Tismana nu se caracterizează doar prin prezenţa absidelor laterale ce sporesc suprafaţa naosului ci şi prin plasarea în zona estică a doi mici stâlpi de zidărie despărţind-o în trei travei inegale. Sistemul structural cu doi mici stâlpi în partea de răsărit a naosului, suge­rează o reminescenţă a tipului de plan, cruce greacă înscrisă cu puncte libere de sprijin. Aceste elemente ale naosului se găsesc la o serie de biserici sârbeşti de pe Valea Moravei, dar şi la bisericile de plan sală din cadrul ţaratului târnovean.

Aceste două detalii menţionate – atât perechea de stâlpi din zona de est, cât şi pilaştrii adorsaţi laturilor lungi ale naosului – ilustrează o prelucrarea a tipului cruciform de biserică cu puncte libere de sprijin a turlei, însă într-o altă variantă decât cea a bisericilor realizate de meşterii sârbi.

Turla obişnuită se sprijină pe obişnuitul sistem de leagăne şi de abside laterale şi nicidecum pe cei patru stâlpi ai planului.

 Naosul are în dreptul absidelor laterale, fundaţii masive în continuarea temeliilor zidurilor  lungi ale bisericii cu care sunt ţesute. Absidele laterale sunt încadrate deci de două perechi de firide.

Înălţimea interioară diferită a celor trei compartimente ale bisericii, ascendentă de la pridvor către naos, exprimată gradat prin cele trei turle, conferă în ultimă instanţă naosului o sporită monumentalitate prin care este subliniată semnificaţia sa de spaţiu liturgic deosebit.

La exterior biserica este tencuită, astfel cum apare şi în tablourile votive şi în vechiul desen. După cercetările din 1934 şi restaurarea care a urmat, timp de aproape cinci decenii, lăcaşul a avut zidăria aparentă, din blocuri de tuf tăiate neregulat, având intercalate în unele locuri rânduri de cărămizi între care şi cărămizi smălţuite dispuse în două asize deasupra solului.

Rozeta din partea de sus, este de prin anul 1734, cum se vede din inscrip­ţia ce o poartă acolo.

Soclul este din piatră poroasă dispusă în trei trepte în relief puţin pro­nunţat; recent, a fost placat cu plăci de tuf. Este de remarcat că soclul de piatră al altarului era subliniat printr-un brâu de cărămizi smălţuite, ce mai păstra ceva din smalţul lor.

Văzută din afară, silueta lăcaşului se prezintă ca o grupare de volume care se subordonează în totalitate turlei naosului. Tot în exterior, pentru a echilibra supra­lărgirea pridvorului au fost plasate două contraforturi înalte. Din acelaşi motiv, alte două contraforturi mai scunde, au fost plasate pe laturile oblice ale absidei altarului. Contrafor­turile ar putea fi considerate de origine gotică, însă modul cum sunt tratate şi mai ales locul unde sunt aşezate, ne dovedesc că, acestea au fost plasate din raţiuni de ordin plastic şi nu constructiv.

Analizat în detaliu însă, cu toate caracteristicile sale structurale şi decorative, biserica Tismanei poate fi considerată ca o rezolvare novatoare, care nu s-a rezumat doar la reproducerea unui şablon sugerat de monumente apărute anterior, ci introduce şi prelucrează creator noi elemente structurale şi decorative care îi conferă o notă de distinctă originalitate

No tags for this post.

Related posts

Comments are closed.