Prolog

      … la începutul domniei dăruită mie de Dumnezeu, am aflat în ţara domniei mele, la locul numit Tismana, o mănăstire

1385 octombrie 3 – Hrisovul Voevodului Dan I

 … într-adevăr ea nu mai are seamăn nici în această ţară, nici în alta, prin frumuseţea locului şi a aşezării, prin mulţimea apelor sale şi întărirea pe care o are, ajutată şi de ocrotirea zidurilor sale înconjurătoare

Paul de Alep, 1657

 

Manastirea Tismana

           Tismana nu a apărut întâmplător în istorie, ci în urma unor căutări îndelungate ale unui om sfânt, care a împlinit aici poruncă dumnezeiască. Mănăstirea de „lângă cascadă” nu a fost prima ctitorie a cuviosului Nicodim cel Sfinţit, dar aici era locul pe care îl căutase zeci de ani şi în care Maica Domnului îi ceruse să-i ridice lăcaş de închinăciune.  

           A fost asemănată Tismana, cu impună­toa­rele  castele medievale, dar ea nu are ni­mic din ţi­nuta fastuoasă a castelelor şi nici răceala acestora. Sumbrele castele me­dievale, incontestabile valori de artă, au fost menite să satisfacă  extravaganţele unor familii „cu blazon”, ori mănăstirea Tismana a fost destinată să dea linişte şi mângâiere celor mulţi.

           Într-adevăr, peste tot vedem, simţim, auzim tulburătoare urme. Morminte şi amintiri…..

          Tismana….: „ cea mai veche şi mai măreaţă  dintre mănăstirile de peste Olt”. (cum o numeşte Grigore Alexandrescu), „un măreţ cuib al Basarabilor” (cum a socotit-o Coşbuc), „o lume de închipuiri, de basme” (cum a desluşit-o Vlahuţă) este o întâlnire cu măreţia întruchipată în graiul îngemănat al istoriei şi al artei.

          Aşezată pe un puternic scaun de munte, Tismana pare conti­nuatoarea  unui altar dacic, crescut din stâncă şi udat de apa ce izvoreşte din inima Stârminei.

No tags for this post.

Related posts

Comments are closed.