Sfantul Nicodim cel Sfintit

  

 Cea mai veche relatare păstrată a vieţii Sfântului Nicodim ne-o dă într-o formă rezumată Paul de Alep în 1654. El relatează tradiţia păstrată în Tismana, la două veacuri şi jumătate de la moartea Sfântului.

În afară de racla de argint de la Tismana din 1671, ce redă episoade din viaţa cuviosului, a mai existat o viaţă aghiografică în slavoneşte scrisă de ucenicii sfântului, dar care s-a pierdut şi pe care o citează ieromonahul Ştefan în biografia Sf. Nicodim, scrisă de el în 1838.

La  1767 ieşea din tiparniţa de la Râmnic, «Slujba Osebită» a Cuviosului Nicodim Sfinţitul, în care este cuprinsă şi o biografie elogiu a acestuia, scrisă de Partenie, Episcopul Râmnicului.

Nu este prea lămurită nici problema obârşiei sfântului, dar majoritatea istoricilor nu pun la îndoială faptul că mama cuviosului era de neam valah – ba încă de neam voevodal – fiind fica lui Basarab I şi soră cu mama Sf. Cneaz Lazăr (Iosif Bobulescu, Haşdeu, Bălaşa). Autorii nu se pun însă de acord cu locul naşterii lui; unii – vrednici de crezare – înclinând spre Perlepe (în vechiul pomelnic al stareţilor Tismanei figurează sub numele de „Popa Nicodim Perlepeanu”), alţii dând ca sigur Prilepul kosovoar, de lângă Mănăstirea Vsoki Decani, iar alţii între care şi Nicolae Iorga înclină spre o coborâre din aromânii din Prilep afirmând între altele că  Sfântul Nicodim „a fost atras în Ţara noastră prin unele legături de rudenie.” Academicianul sârb Djordjie Sp. Radojicic precizează că Sfântul Nicodim şi cneazul Lazăr „ruda sa”, erau valahi din Prilepac -, cetate aproape de Novo Brado, iar nu din Prilep. Iară despre tatăl acestui „bărbat literat, orator şi cu viaţă sfântă” (Ilarion Ruvarăţ) se spune că „era grec, de fel din oraşul Kastoria” (Paul de Alep la 1654) şi că l-a crescut pe Sf. Nicodim „după obiceiul creştinesc, întru buna pedepsire şi temere de Dumnezeu”.

Anul naşterii sfântului este 1310

Anul naşterii sfântului este 1310 iar călugării Tismanei spuneau că sfântul s-a nevoit 96 de ani în astă lume, şi a trecut la cele veşnice după sărbătoarea Naşterii Domnului din 1406 la 26 decembrie. Judecând după faptul că viaţa sa lumească nu şi-a petrecut-o printre sârbii vărului său Lazăr, nici printre elinii Kastoriei, nici măcar printre sfinţii aghioriţi, e lipede că sfântul a trăit şi s-a nevoit printre cei de neam cu el, printre românii Ungro-Vlahiei.

Şi încă din „tânără vârstă a prunciei sale, dat a fost de părinţii lui la învăţătura cărţi”.

Când a ajuns să înveţe Sfintele Scripturi s-a pătruns de ele cu tot sufletul şi s-a hotărât să-i slujească lui Dumnezeu. Mergând împreună cu părinţii deseori la Biserică şi ascultând Sfintele Scripturi, a început a odrăsli într-însul gândul de a se face monah şi se ruga lui Dumnezeu să-l învrednicească spre aceasta. Venind câţiva monahi sârbi de la mânăstirea sârbească Hilandaru din Sfântul Munte al Athonului în Serbia pentru oare­care trebuinţă mănăstirească, a mers Sfântul pe ascuns la dânşii unde erau găzduiţi şi mărturisindu-le dorinţa ce avea, i-a întrebat despre mânăstirile Sfân­tului Munte, rugându-i să-l ia cu dânşii. Atunci Sfântul s-a îmbrăcat în haine sărace şi pe ascuns a fugit din casa părinţilor săi şi s-a dus la Mănăstirea Hilandaru din Sfântul Munte.

A primit marele şi îngerescul chip şi numele de Nicodim la 1338

Iar pentru marea sa smerenie şi ascultare către toţi a primit marele şi îngerescul chip şi numele de Nicodim  la 1338, iar în 1341 a fost hirotonit ierodiacon, şi după 2 ani ieromonah.

Şi a învăţat Sfântul deplin Scriptura, stăpânind limbile slavonă şi greacă, iniţiindu-se în artele athonite: caligrafie, pic­tură, zidărie, arhitectură, argintărie şi dogărit. Iar murind egumenul, a fost ales egumen şi stareţ al acestei mănăstiri de tot soborul.

 

In 1341 a fost hirotonit ierodiacon

 Dar Maica Domnului, a dat poruncă Sfântului în vis, să meargă în Ţara Românească, şi la locul numit „Cascade” să ridice o mare lavră în cinstea Ei.

Maica Domnului, a dat poruncă Sfântului în vis

Călăuzit fiind de dumnezeiescul glas, Cuviosul Nicodim îşi îndreaptă paşii spre pământuri necunoscute, unde avea să ridice cea mai frumoasă şi mai trainică dintre ctitoriile sale.

Şi s-a oprit mai întâi din pribegie în ţinutul sârbesc al Kladovei (populat în proporţie de 95% de vlahi), la Krajina, unde a şi ctitorit două mănăstiri Vratna şi Mănăstiriţa.  Bogdan Petriceicu Haşdeu spunea: „în  districtul sârbesc al Krajinei, se află o bisericuţă numită Mănăstiritza, a cărui fundaţiune, poporul de acolo o atribuie unui Sfânt Nicodim. Deasupra uşii altarului se află o veche inscripţie din care se mai putea citi până mai deunăzi cuvântul: Radu-Vodă. Sfântul Nicodim, şezuse la Cladova de unde cunoscuse pe Radu Negru ca Ban al Severinului, căci au zidit amândoi o bisericuţă: „Mănăstiritza”.

N-a vieţuit mult în aceste locuri, pentru că „într-o zi de sărbătoare adormind Sfântul în timp ce se ruga, i s-a arătat în vis Sfântul Antonie cel Mare, spunându-i să treacă Dunărea în Ţara Românească şi în locul numit „Cascade” să zidească o mănăstire care să nu fie alta mai mare şi mai frumoasă.

Sfântului Nicodim i s-a arătat în vis Sfântul Antonie cel Mare

 Sfântul Nicodim amintindu-şi că această poruncă a mai avut-o şi când era în Sfântul Munte, s-a hotărât să o împlinească. S-a dus la satul Tachia care este în marginea Dunării, în faţa Orşovei şi făcându-şi de trei  ori cruce a întins rasa peste valuri şi a trecut Dunărea pe ea ca şi pe o luntre la Vârciorova, în patria mamei sale în acest pământ al Ungro-Vlahiei. A căutat  în dreapta, a căutat în stânga şi părându-i-se că a găsit locul visat s-a apucat şi  în 40 de zile a fost terminată şi sfinţită mănăstirea Vodiţa şi i-a pus hramul Sfântul Antonie şi a rânduit a fi chinovie de părinţi cu viaţă de obşte;   în alte 40 de zile a sădit 4 pogoane de vie la locul numit „Sfânta”, în munte deasupra mănăstirii şi aşa a făcut Sfântul olane să vină vinul pe ele, să se verse în vasele din pivniţa mânăstirii.”

Era prin 1371 când s-a născut Vodiţa, prima mănăstire zidită de Sf. Nicodim în Valahia, închinată Sf. Antonie cel Mare. Aşadar  Vladislav Voievod  „ascultând pe cinstitul între călugări Nicodim, de asemenea şi cu cheltuială şi cu daruri de la domnia mea, iar cu munca lui Kir Nicodim şi a fraţilor lui, am zidit şi am zugrăvit…”.

Deşi sfântul a văzut cu duhul ce soartă vor avea ţinuturile sârbeşti, vine în Ţara Românească, nu pentru înfricoşarea de Semilună, ci pentru a stăvilii penetrarea ungurilor catolici în Valahia. Se ştie că în acele vremuri Banatul de Severin, ba era în stăpânirea Basarabilor, ba în mâinile lui Ludovic (mai târziu Sigismund) de Luxemburg. Şi chiar doamna Clara, soţia voevodului muntean, care era catolică, favoriza propaganda iezuită în Ţara Românească.

Aşa a apărut Vodiţa, primul bastion al apărării ortodoxe în faţa catolicilor. Însă popa Nicodim trebuia să zidească mănăstire lângă „Cascade”, aşa că l-a pus pe ieromonahul Agaton egumen al Vodiţei, iar el a purces în sus pe Motru şi Jiu în căutarea locului pentru noua mănăstire.

Şi mergând prin pustietăţile pământului acestuia al Băniei Severinului ajunge la locul unde se varsă Motru în Jiu, căci pe acele vremuri, foarte mari pustietăţi erau în  părţile acestea. Şi găsind aici un deal cu izvoare de apă şi socotind că acela poate fi locul, s-a sălăşluit aici, până când l-a rugat în 1375, cneazul Lazăr, ruda sa, să-l ajute în tratativele cu Patriarhia de Constantinopol, pentru ridicarea anatemei ce fusese aruncată încă din 1346 de către patriarhul bizantin Calist pe vremea ţarului Ştefan Duşan asupra nou înfiinţatei Patriarhii sârbe.

Viaţa lui Isaia de la Hilandar, ne spune că, patriarhul ecumenic a dăruit conducătorilor delega­ţiei numeroase daruri. Ţinând cont de inestimabila valoare a Sfintelor Moaşte aduse de Sfântul Nicodim cu acest prilej, (Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Ignatie Teoforul şi Sfântul Mucenic Teofil, ce se păstrează şi astăzi la Mănăstirea Tismana), cât şi de faptul că a primit rangul de arhimandrit şi dreptul de a sfinţi biserici alături de bastonul păstoresc al patriarhului, suntem îndreptăţiţi să credem că Sfântul Nicodim a fost conducă­torul delegaţiei, deşi izvoarele sârbeşti atribuie lui Isaia acest rol. Ilarion Ruvarăţ scrie în 1888: „Bătrânul athonit Isaia călători pe la sfârşitul anului 1374 la Constantinopol, după însărcinarea prinţului Serbiei Lazăr şi a patriahului sârbesc…el luă afară de alţii şi pe ieromonahul Nicodim cu sine…, bărbat literat, orator şi cu viaţa sfântă”. Există şi un izvor literar sârbesc, după care începutul împăcării sârbilor cu grecii „a fost pus la cale întâi de popa Nicodim” (V. Sl. Kiselcov)

Inceputul împăcării sârbilor cu grecii „a fost pus la cale întâi de popa Nicodim” (V. Sl. Kiselcov)

Ţarii sârbi vor înzestra mănăstirile Sf. Nicodim cu danii şi metocuri, dăruindu-le şi zece sate în Serbia. Cneazul Lazăr l-a voit pe Sf. Nicodim chiar Patriarh al Serbiei, dar acesta a refuzat şi s-a întors pe meleagurile noastre în căutarea „Cascadelor”, unde să zidească locaş Maicii Domnului.

În spatele neostoitului colind al Sfântului Nicodim prin munţi şi sate, pentru a găsi locul de la „Cascade” se ascunde lucrarea sa misionară.

Ajungând le poalele mun­ţilor, pe malul drept al Jiului, pe o stâncă a ridicat din piatră Mănăstirea Vişina.  Înştiinţat că nici acesta nu-i locul hotărât, merge după poruncă spre apus şi ajunge la Aninoasa, unde va înălţa şi aici Jertfelnic lui Dumnezeu.

Bogdan Petriceicu Haşdeu notează în „Istoria critică” atunci când se referă la modul caracteristic în care şi-a desfăşurat activitatea de întemeietor Sfântul Nicodim: « … mergând în munţii Olteniei şi căutând printre stânci şi peşteri un loc mai potrivit singurătăţii traiului monahal, a clădit succesiv chilii, schituri şi mănăstiri pe Jiu, pe Motru, pe Vodiţa până ce s-a stabilit definitiv la Tismana».

Purtându-şi la gât crucea de plumb de jumătate de oca, ca semn al promisiunii făcute Preacuratei, Sf. Nicodim a ajuns şi în satul Groşani. Trăgând la casa unui creştin, noaptea s-a deşteptat în plânsetele unui copil al gazdei, pe care îl bătea tatăl său, căci pierduse porcii în munţi. Printre altele, copilul spunea că i-a pierdut la „pişători”. Auzind, acest cuvânt, Sfântul s-a umplut de bucurie.

Acesta era numele locului pe care-l căuta, rostit în gura unui copil. Poate că vocea lui lăuntrică i-l şoptise de mai multe ori dar cuvântul nu îndrăznise să urce până în auz. Sfântul a înţeles că, prin gura imnografului bizantin, Dumnezeu nu s-a sfiit să spună că-şi făcuse tron din mitra Fecioarei. Adevărurile cele mai ascunse se rostesc numai printr-o sacră impudoare şi poate tocmai de aceea ele continuă să rămână tăinuite, atâta vreme cât omul nu va îndrăzni în cuvânt.

Locul numit „Cascade”

A doua zi a pornit Sfântul Nicodim însoţit de copil prin munţi. Copilul obosit şi flămând, nu mai putea merge. La porunca Sfântului, punând copilul piciorul său peste piciorul Sfântului îi dispărea şi foamea şi oboseala; şi prinzând putere au mers până spre amiază, când au găsit şi porcii, şi locul numit „Cascade”, unde curge apă multă, ce ţâşneşte de prin peşterile munţilor şi care cade de la o înălţime foarte mare în albia râului ce curge pe la poalele muntelui, unde torentul de apă se sparge şi se preface într-o spumă fumurie. Acest copil a făcut parte mai târziu din obştea Tismanei – diaconul Antonie (el a fost ucenicul cu care Sfântul Nicodim va sta în foc.)

În marginea podişului, sub masivul muntos, se deschidea o peşteră adâncă prin care curgea un izvor de apă. La o mare înălţime se afla o altă peşteră micuţă. Cuviosul Nicodim s-a urcat la acea peşteră, însă îi iese în cale un şarpe, năpustindu-se spre el. A făcut semnul Sfintei Cruci spre şarpe cu crucea de plumb ce o purta la gât, şi acesta a ieşit din grotă, s-a izbit de stâncă  şi a plesnit.

Spre pomenirea acestei minuni făcute cu rugăciunea Sfântului, s-a închipuit acel şarpe, în piatra de deasupra intrării în peşteră. Astăzi se mai văd cu greu pe stâncă urmele formei de balaur, căci pe măsură ce scade credinţa în lume se şterg şi urmele minunilor.

Sfântul Nicodim a făcut să piară şarpele, întruchiparea geniului răului. Element al peşterilor cabirice şi mitraice, şarpele trebuia să ia parte la aducerea jertfelor, dar rugăciunea Sfântului, face ca locul să devină curat, pentru a putea ridica aici jertfelnic lui Dumnezeu.

Coborând Sfântul din peşteră a stat 3 zile în picioare la rugăciune, iar a treia zi, pe la miezul nopţii, s-a pogorât lumină din cer peste Sfăntul şi s-a făcut ca un stâlp de foc şi glas din lumină zicându-i: „Aici să-Mi înalţi jertfelnic în cinstea Adormirii Maicii Mele cu adunare de monahi. Darul Meu şi mila Mea şi a Maicii Mele, prin rugăciunile Tale nu va lipsi dintru acest lăcaş până la sfârşit şi iată că-Ţi dau Ţie putere peste toate duhurile necurate şi să tămăduieşti cu darul Meu toate bolile şi toate nepu­tinţele din oamenii cari vor veni la Tine în locaşul acesta cu credinţă”.

Va zidi aici la Tismana pe platou, mai întâi din lemn de tisă şi apoi din piatră prima mare lavră a Ţării Româneşti, samovlastie de sine stătătoare, neputând fi vreodată închinată ca metoc, cu drept de a-şi alege stareţ şi singură a se ocârmui.

Voevozii ctitori – din pridvor

Tismana a fost ridicată cu sprijinul domnitorilor valahi Radu I şi a fiilor săi Dan I şi Mircea cel Bătrân şi sfinţită în anul 1377.

 şi voevozii ctitori – din pridvor

Şi a zis Sfântul către ucenicii săi: „Tot sufletul ce va veni aici la Sfânta Mănăstire pentru mântuire, va afla odihnă şi spăşenie sufletească în veci”.

Dar cuviosul Nicodim  a fost nu numai un desăvârşit organizator al vieţii monahale în ţara noastră, şi un vajnic luptător pentru apărarea dreptei credinţe ci şi un om de vastă cultură şi un înţelept. „Bărbat cinstit şi sfânt, tare în cărţi şi mai tare în judecată şi cuvinte şi rpspunsuri” – astfel îl caracteriza „Viaţa lui Isaia de la Hilandar” , iar un alt izvor sârbesc, „Viaţa patriarhului Efrem”, îl numeşte „înţeleptul bărbat, popa Nicodim”.

El a înfiinţat la Mănăstirea Tismana o şcoală de caligrafie de copişti de cărţi bisericeşti, renumită în Peninsula Balcanică. Cultura româ­nească, patronată de Biserică a luat naştere datorită apariţiei primelor mănăstiri din ţară, unde existau şcoli de copişti, pictură şi gravură.

Mănăstirile devin focare nu numai de rugăciune, ci şi de cultură, adă­postind în chiliile lor călugări instruiţi şi biblioteci imense. Manuscrisele de care s-au fo­losit preoţii şi călugării la sfintele slujbe până la intrarea în uz a tiparului, au fost truda acestor călugări uneori necunoscuţi de istorie.

Despre acest colectiv de călugări, Nicolae Iorga aduce cuvinte de caldă preţuire”… şi străinul…cel care ar fi pătruns unde cătăgăii zugrăveau şi scriau şi ar fi văzut blândul chip al lui Nicodim şi al ucenicilor săi, ar fi plecat profund impresionat, şi de caracterul sfinţeniei şi de caracterul cultural al ocupaţiei călugărilor”.

Iar atunci când forţele fizice ale îndelung-ostenitorului „popa Nicodim” secau, când puterea mâinilor şi a trupului său se epuiza, El a scris pe pragul de apus al vieţii sale un Tetraevangheliar primul manuscris miniat cunoscut până acum din Ţara Românescă.

Operă ce s-a dovedit a nu fi supusă nici eroziunii timpului, nici contro­versei specialiştilor, ea nu s-a putut risipi în vremelnicia împrejurărilor precum zidurile atâtor mănăstiri.

Sfântul a avut darul facerii de minuni încă din timpul vieţii. Mircea cel Bătrân în 1406,  plănuieşte o alianţă contra turcilor cu regele ungar Sigismund de Luxemburg, fiind un moment prielnic de înlăturare a pericolului turcesc. În drum spre Severin se opresc în Tismana. Sigismund era însoţit de o fată – o rudenie de-a sa – bolnavă de epilepsie, pe care sfântul o vindecă prin rugăciune.

 În cinstea celor veniţi se va da şi un mare ospăţ dar aflând Sigismund că în mănăstire nu se serveşte carne ci numai peşte ordonă să-i fie adusă carne de porc pe un taler acoperit. Sfântul este chemat să binecuvinteze masa şi spre surprinderea tuturor după binecuvântare pe masă se afla numai peşte.

Clericii se temeau ca împăratul să nu se convertească la credinţa ortodoxă. Ei îl silesc pe Sigismund să-i ceară Cuviosului Nicodim proba focului. A poruncit  atunci sfântul să se facă un foc mare în faţa bisericii; el s-a îmbrăcat cu veşmintele, s-a rugat fierbinte lui Dumnezeu împreună cu diaconul său Antonie, cu cădelniţă şi tămâie, cu Crucea şi Sf. Evanghelie în mână şi au stat în foc fără să se vatăme.

Sigismund i cere Cuviosului Nicodim proba focului

Abia când Sfântul a luat în mână un cărbune aprins, şi l-a atins de epitrahilul său, acesta a ars în acel loc, vizibil şi astăzi în tezaurul mănăstirii Tismana .

Din tradiţie aflăm că „Sigismund s-a cutre­mu­rat atât de tare, încât a dăruit Sfântului brâul său” şi o cădelniţă din aur, fiind cea mai veche cădelniţă ce se păstrează.

Cădelniţă din aur

 Dar cea mai concludentă mărturie privind convertirea lui Sigismund, este însăşi afirmaţia sa ,,şi aşa eu am lăsat credinţa mea”; apoi zice „şi cu credinţa mea am primit şi toate să fie ale lor slobode cum au fost şi mai  înainte vreme… şi în urma lor care vor fi locuitori într-acele sfinte locuri, întru aceea orânduială şi pentru a lor slujbă şi bună credinţă, bună legea lor să petreacă şi legea lor să-şi ţie.”

Alianţa de mai târziu a regelui ungar cu sultanul Mahomed la  1420 şi împrejurările în care Sigismund numeşte în 1433 într-o relatare pe care o face papii Eusebiu dreapta credinţă „schisma­tică”, nu le ştim; să fie o afirmaţie gratuită, impusă de situaţia politică a vremii sau să fi uitat regele covârşitoarele minuni ale Sfântului Nicodim…nu ştim. Nu trebuie redusă la nivelul fabulaţiei, de legendă, acea situaţie cu totul neobişnuită în epocă: preţuirea deosebită acordată de un rege catolic, Sigismund, monahului ortodox, care i-a demonstrat fără sorţi de tăgadă, nemăsurata putere a credinţei sale.

Dar, ştiut este şi faptul că, Sfântul Nicodim, în „goana” lui după isihie, către sfârşitul vieţii sale, după ce Tismana ajunge mănăstire „cu foarte mulţi vieţuitori”, a pornit într-un „prislop” pustiu în munţii Haţegului în „Ţara Ungurească”, unde a zidit o bisericuţă asemeni Vodiţei.

Retragerea Sfântului Nicodim, isihia în care a petrecut cei „patru-cinci ani mai bine”, de la sfârşitul vieţii sale, fie că a fost peştera de la Tismana, fie că a fost Prislopul Haţegului, este după tradiţie un fapt asupra căruia nu încape nici o îndoială.

Însemnarea de la sfârşitul Tetraevanghelului Sfântului Nicodim face mărturisire despre chinuitoarea năzuinţă („gonenie”) după linişte, „mai aproape de sihăstrie decât de chinovie” pe care sfetnicul a patru domni o va fi căutat în ultimi ani ai vieţii sale.

Tradiţia îi atribuie acestui mare sfânt al ortodoxiei, pe lângă mănăstirile Gura Motrului, Aninoasa, Vişina, Prislop şi multe alte biserici, iar unele dintre ele în mod sigur au fost zidite de ucenicii lui direcţi, cum sunt de pildă bisericile din  Cosuştea (numită şi Crivelnic),  dintre satele Firiz şi Ilovăţ (Mehedinţi), Valea Mănăstirii, Ponoare, etc. Biserica din satul Jidoştiţa (judeţul Mehedinţi), sat care a aparţinut multă vreme mănăstirii Tismana, este atribuită tot Cuviosului Nicodim. Până nu demult se afla aici „Piatra bisericii” pusă de Sfântul Nicodim „întemeietorul Vodiţei de peste  deal”, după cum ne spun locuitorii acestor meleaguri.

Cuviosul Nicodim „sfetnicul lui Mircea întru cele dumnezeieşti” care „îl lua adesea pe Sfântul  Nicodim cu dânsul” şi-l numea într-un hrisov din 1406 „părintele şi rugătorul domniei mele” va fi fost şi cel care l-a  sfătuit să ctitorească  Cozia. Târnosirea mănăstirii a fost făcută de însuşi Sfântul Nicodim al cărui chip este zugrăvit în partea de sud a pronaosului – şi tot el s-a ocupat de organizarea şi rânduiala ei. Kir Gavriil ieromonahul, un ucenic al său este cel dintâi stareţ cunoscut aici.

Fiind foarte bătrân şi slăbit de puteri, Sfântul Nicodim încredinţează grija celor două mănăstiri, Tismana şi Vodiţa ucenicului său ieromonahul Agaton, retrăgându-se în peşteră.

Marele avva al Lavrei Tismana, în vârstă de 96 de ani, a fost înmormântat cu multă plângere şi mare cinste după rânduiala Marelui şi Îngerescului chip

După trecerea din viaţa aceasta vremelnică la cea veşnică Sfintele sale Moaşte s-au umplut de bună mireasmă.

Marele avva al Lavrei Tismana, în  vârstă de 96 de ani, a fost înmormântat cu multă plângere şi mare cinste  după rânduiala Marelui şi Îngerescului chip, apoi Sfântul lui Trup a fost aşezat în mormântul din pridvorul bisericii, pe care şi-l săpase din timpul vieţii; şi azi veghează o candelă neadormită.

Mormântul Sf. Nicodim

La şapte ani, fiind deshumat, trupul Lui care colindase atât, a fost găsit „neputrezit”; a fost aşezat într-o raclă în biserică şi a fost canonizat probabil de Patriarhia de Constantinopol, căci Basarab cel Tânăr Ţepeluş ce refăcuse Cetatea Bucureştilor şi voia să o împodobească cu sfinte  moaşte,  vorbea deja despre Sf. Nicodim într-un hrisov din 2 aprilie 1480. N-a fost însă voia sfântului căci arătându-se în vis unui călugăr i-a spus să ascundă Sf. Moaşte şi numai degetul arătător să îl păstreze spre amintirea vieţuirii sale şi mângâierea fraţilor; şi în timp ce se închina acel călugăr degetul arătător s-a desprins de la mâna sfântului.

Moaste Sf. Nicodim

Trupul sfântului a fost ascuns sub pardoseala bisericii până în secolul XVII; taina se păstra din stareţ în stareţ, însă din păcate acum ne-a rămas cu totul ascunsă.

Trupul sfântului a fost ascuns sub pardoseala bisericii până în secolul XVII

Au rămas doar un deget, un Tetraevangheliar, o viaţă sfântă, demnă de urmat, primele mănăstiri ale Valahiei, dar mai ales „rânduiala şi datina Sf. Nicodim”, adică samovlastia, cenobitismul şi conducerea unitară, măsuri care au fost aduse de Cuviosul din Athos şi care nu existau în Ţara Românească la acea vreme. Viaţa de obşte nu era proprie Valahiei şi nici autoguvernarea samovlastiei, dar după Sfântul Nicodim aceste rânduieli se vor impune în toate mănăstirile mari. A mai rămas şi preţuirea „ca de la sfânt la sfânt”, a ierarhului Calinic de la Cernica, care i-a tipărit slujba Paraclisului la 1857 şi i-a lăudat „tăria duhovnicească, pe care a primit-o de la Duhul Sfânt, mărimea nevoinţelor şi înţelepciunea trupească pe care a supus-o cu pătimiri şi postiri, strălucind în lume ca un soare înfrumuseţat cu fapte bune şi cu rodurile minunilor pline de bună mireasmă”.

Din lucrarea lui P.P Panaitescu „Mircea cel Bătran”, desprindem o minu­nată ima­gine a Sfântului: „de mult căpătase el nimb de sfinţenie şi umblând printre oamenii vremii, ei i se închinau ca unui sfânt… care în viaţă fiind era pus în rând cu părinţii bisericii din lumea cealaltă”. O icoană de Ev Mediu, „o mare figură a orientului ortodox”.

Dacă prin organizarea vieţii monahale şi receptarea doctrinei isihaste a dus la solidaritatea ortodoxă, cu mari urmări culturale şi spirituale, sub epitrahilul şi la inima lui de ieromonah isihast, şi-a găsit pacea tot sufletul însetat de Dumne­zeu, căci mai presus de toate, el a ştiut să iubească şi a iubit mult poporul în mij­locul căruia  a trăit. 

  Deşi nu sunt multe izvoare, trăsăturile vieţii de sfin­ţe­nie ale Cuviosului Nicodim de la Tismana, sunt con­semnate în câteva documente româneşti şi străine, care îl percepeau ca „Sfânt”.

No tags for this post.

Related posts

Comments are closed.