Tezaurul Manastirii Tismana

Gustul pentru frumos se manifestă nu numai în ornamentarea interioară şi exterioară a monumentelor, ci şi prin mulţimea obiectelor – broderii liturgice, argintării, obiecte de mobilier, scluptură în lemn sau piatră, manuscrise etc. – care până astăzi, rămân piese doveditoare a unei rare şi strălucite puteri de creaţie.

Cum la 13 decembrie 1863 se secularizează mănăstirile, toată averea acestora a intrat în bugetul statului.Tot atunci din marile mănăstiri ale ţării au fost ridicate de Tocilescu toate obiectele de valoare pentru înfiinţarea Muzeului de Antichităţi. Dar tezaurul României a fost trimis în Rusia în toamna anului 1916. În acest scop se încheie în grabă o convenţie cu Rusia din acele vremuri, urmând ca aceste comori să-i fie încredinţate spre păstrare, până la sfârşitul războiului; şi aşa se strâng la repezeală, se împachetează în lăzi, tot ce se găsesc în muzee şi în colecţiile publice, precum şi unele instituţii şi chiar de la particulari şi se expediază dincolo de Prut.

În urma revoluţiei din octombrie 1917, situaţia Rusiei, luând o nouă întorsă­tură, relaţiile dintre guvernele burghezo-moşiereşti de la noi şi vecina de la Răsărit, s-au rupt cu totul. Nimeni nu s-a mai interesat de tezaur; dar acesta a fost păstrat, îngrijit şi bine conservat, unele piese chiar remaniate, până în anul 1956, când o foarte mică parte a fost restituit României şi expus în Muzeul de Artă în vara aceluiaşi an.

Dintre operele de mare valoare ale Tismanei revenite în ţară, remarcabile sunt: cădelniţa şi tetraevanghelia Sfântului Nicodim ambele din secolul al XIV–lea, epitrahile de secol XV, chivotul şi racla Sfintelor Moaşte ale Cuviosului Nicodim din 1670–1671, epitaful lui Şerban Cantacuzino, candela dăruită de Matei Basarab în 1650, ripide făcută din chiar argintul mănăstirii în anul 1639, un taler de la Neagoe Basarab din 1514, panaghiare, căţui şi multe altele.

Este lesne de imaginat ce imens tezaur de obiecte de cult – cărţi liturgice, argintării, broderii – s-a putut aduna între zidurile Mănăstirii Tismana în decurs de şase secole. Dacă toate s-ar fi păstrat, colecţiile mănăstirii ar fi putut înfăţişa, ele singure, o istorie a tuturor genurilor de arte minore pentru tot acest interval de timp. Din nefericire, multe s-au pierdut în timpul deselor războaie şi bejenii. Unele dintre obiectele acestui tezaur se găsesc astăzi în colecţiile Muzeului de Artă al României şi numai o foarte mică parte se mai află în colecţia mănăstirii.

 

Nabederniţa mitropolitului Antim Critopulos

În vechime preoţii purtau la brâu un ştergar ajutător, ca să-şi păstreze mâinile curate; în timp acesta a devenit veşmânt preoţesc, şi simbolizează ştergarul pe care l-a folosit Mântuitorul ca să şteargă picioarele ucenicilor săi.

Nabederniţa este o distincţie oferită de Biserică preoţilor, şi constă dintr-o bucată de stofă preţioasă, de formă romboidală, care se atârnă la coapsa dreaptă, cu o panglică trecută peste umărul stâng.

Nabederniţa de la Tismana, lucrată la sfârşitul secolului al XIV-lea, se păstrează fără panglică şi măsoară 32,5 cm pe fiecare latură. Această odajdie înfăţi­şează scena Coborârii la Iad a Mântuitorului sau Învierea, fapt întărit şi de cuvintele greceşti brodate: „Sfânta Înviere a lui Hristos”.

Broderia este realizată din fir de aur, argint şi mătase colorată pe fond de mă­tase albastră. Contururile sunt realizate din mătase roşie şi verde iar nimburile păstrează încă perle. Marginea nabederniţei, este împodobită cu motive florale, sub forma unor vrejuri întoarse în chip de opt. Semi-palmete sunt aşezate câte patru pe fiecare la­tură. În coţuri, patru rotocoale încadrează monograma mitropolitului Antim Critopulos, de fiecare din acestea – mai puţin cel de sus – atârnând câte un ciucure făcut din fire de argint şi aur, cu franjuri de mătase cafenie, printre care sunt presărate fire de aur foarte subţiri.

Din tradiţia mănăstirii Tismana, ştim că Sfântul Nicodim a purtat nabederniţa aceasta. El primise de la patriarhul Filotei cinstirea cu nabederniţă ca o recompensă pentru sprijinul dat în aplanarea conflictului cu Biserica Sârbă. 

Se pune firesc întrebarea, când şi cum a putut ajunge la Mănăstirea Tismana, nabederniţa lui Antim Cristopulos?!

Se ştie că Daniil Cristopulos, dicheofilaxul Patriarhiei ecumenice, a fost ales mitropolit al unei părţi din Ungrovlahia şi locţiitor al scaunului Meletinei, luând la călugărie numele de Antim. El ajunge mitropolit a toată Ungrovlahia abia în 1381, dar după câţiva ani, în 1389, se îmbolnăveşte şi, pregătindu-se de moarte, se retrage din arhierie pentru a se face schimonah cu numele Timotei, şi astfel şi-a dăruit toată averea – deci şi odăjdiile sale arhiereşti – Mănăstirii Tismana.

Orarul Sfântului Antonie, ucenicul Sfântului Nicodim

Pe o hârtiuţă prinsă pe spatele acestei odăjdii, o mână din veacul trecut a lăsat aceste rânduri: „Orarul Sfântului Antonie, ucenicul Sfântului Nicodim care au trecut prin foc cu el înaintea regelui Sigismund cu Sfântul Nicodim”.

Însă în 1657, patriarhul Macarie al Antiohiei şi Paul de Alep, au văzut un omofor, după cum era cunoscută odăjdia în acel timp de călugării din Tismana; cu alte cuvinte, broderia nu era pusă încă pe seama unui ierodiacon, ea fiind folosită numai de arhierei.

Doar o privire îţi ajunge pentru a te îndoi că este vorba de un orar, doar chipul lung de panglică a odăjdiei ar îndreptăţii oarecum afirmaţia. Reputatul specialist în domeniul broderiilor bizantine, G. Millet, a ajuns la concluzia că orarul este de fapt un epitrahil de mare valoare artistică. Această părere o împărtăşeşte şi P. Năsturel, în timp ce Al. Ştefulescu şi V. Vătăşanu consideră că odăjdia este de fapt un omofor. A. Musicescu, se mulţumeşte doar să menţioneze veşmântul liturgic sub două forme: orar / epitrahil.

Şi astăzi în B.O.R., sunt două feluri de epitrahile: o formă mai veche, ca un orar îndoit şi o alta mai nouă, dintr-o singură bucată de stofă, având o deschizătură în partea superioară.

Broderia este lucrată cu fire de mătase şi suprabrodată cu fire de aur.

Odăjdia cuprinde 80 de medalioane împletite ce cuprind busturi de sfinţi. La capete, ornamentele se compun dintru-un lănţişor purtând în centru un cap de leoaică, iar în celelalte părţi, verigi, frunze cu vârfuri ascuţite, precum şi diferite împletituri geometrice, uneori purtând cruciuliţe înscrise.

Între medalioane sunt brodaţi serafimi, iar la gât, în mici medalioane apare monograma mitropolitului Antim Critopulos. Monogramele poartă slove de aur, suprabrodate pe roşu; dreptunghiurile rotun­jite dintre aceste slove sunt de asemenea de aur. Medalioanele, constau într-un rotocol brodat cu aur şi înconjurat pe dinafară cu un altul brodat cu fir de argint. Feţele serafimilor brodaţi între medalioane, sunt lucrate din fire de mătase, iar aripile lor sunt de aur.

Lucrată într-un „atelier de cultură slavonă”, dar după un prototip bizantin, odăjdia este singura de acest fel ce se mai păstrează din toată arta broderiei bizantine.

Epitrahilul Sfântului Nicodim

Acest epitrahil, legat de amintirea vremurilor de început ale Tismanei, a rămas pe loc, în Mănăstirea Tismana, împreună cu celelalte odoare ce au aparţinut Sfântului Nicodim; aceste odoare au fost păstrate cu mare sfinţenie. Despre epitrahilul acesta, tradiţia mănăstirii Tismana este mută, nici o hârtiuţă nu este prinsă de el, care să ne şoptească măcar o frântură din istoria lui, dar călugării ştiu că a aparţinut Sfântului Nicodim, fapt mărturisit şi de o mică gaură făcută de un tăciune, ca mărturie a faptului că Sfântul Nicodim a stat în foc purtând acest epitrahil. Balaurii brodaţi pe epitrahil vorbesc de balaurul găsit în peşteră la venirea Sfântului în Tismana, al cărui chip a rămas săpat în piatră deasupra peşterii.

Lung de 160 cm (împreună cu franjurile) şi lat de 28,5 cm, acest epitrahil se caracterizează prin decoraţii florale şi animaliere. La mijloc este cusută o panglică brodată cu fir de aur. Şapte nasturi auriţi, aşezaţi doi câte doi, încheie odăjdia. Fondul, dintr-o pânză roşu închis, bate spre frunze de toamnă; pe acest fond s-a brodat cu fire de mătase de un roşu când mai închis când mai deschis. Florile şi arabescurile întortochiate cu o deosebită măestrie par a fi brodate peste broderii, fiind lucrate cu fire de mătase galbenă bătând spre castaniu. În nişte hexagoane rotunjite, alternează câte unul, acvile şi balauri. Spre mijlocul epitrahilului, fiecare fâşie poartă o dungă lată de 3,5 cm, împodobită cu vrejuri – motivele entrelacului. Hexagoanele cu păsări au pe dinafara chenarului lor, câte patru medalioane din mătase.

Pentru motivele sale fitomorfe şi zoomorfe, acest epitrahil este cu totul neobişnuit şi istoricii de artă nu au izbutit să-i găsească asemănări vreunuia. Dacă acvilele ce împodobesc epitrahilul ar purta cruci în plisc, s-ar crede că este o lucrare românească.

Felonul Sfântului Nicodim

Acest veşmânt, după spusele arhimandritului Glicherie Lovin, a fost ridicat şi, împreună cu alte odoare ale mănăstirii a fost trimis la Moscova în 1916 de unde nu s-a mai întors. Singura reproducere a felonului Sfântului Nicodim a fost făcută de Al. Ştefulescu în lucrarea sa „Istoricul Mănăstirii Tismana” publicat în 1909.

Deşi Nicolae Iorga nu îi acordă nici o importanţă, considerându-l doar „o bu­cată de stofă oarecare”, pentru cercetători rămâne unul dintre cele mai vechi veş­minte din B.O.R., iar pentru cei ce cred în Hristos, stă ca o mărturie a sfinţeniei Sfântului Nicodim, căci a stat în mijlocul văpăii purtând acest felon.

După descrierea făcută de Paul de Alep în „Călătoriile patriarhului Macarie al Antiohiei”, felonul se afla în Mănăstirea Tismana la sosirea lor aici şi era „din pânză roşie ornată cu galben”.

În catagrafia Mănăstirii Tismana din anul 1735, se arată că în visteria mănăs­tirii s-ar fi aflat „sfita cu care Sfântul Nicodim a trecut prin foc”.

Felonul de culoare roşie, se poartă doar în timpul Postului Mare. El este ultimul veşmânt şi simbolizează hlamida roşie cu care L-au îmbrăcat pe Domnul în Pretoriul lui Pilat, ca să-L batjocorească; nu are mâneci, iar Sfântul Cosma Etolianul ne spune că forma lui arată că preoţii nu au voie să se amestece în treburile lumeşti.

Nu putem spune multe despre acest felon (nemaifiind în ţară), dar el rămăne în amintirea călugărilor cel mai preţios veşmânt al Sfântului Nicodim.

Epitrahile de sec. XV

Alte două epitrahile, de la Tismana, fără a purta vreo dată sau alte menţiuni asupra donatorilor, se situează însă, prin tehnica, compoziţia şi stilul lor, la sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul secolului al XVI-lea.

Tratarea monumentală a figurilor, ştiinţa artistului în redarea draperiei, siguranţa liniei şi simplitatea plină de nobleţe a atitudinii personajelor sunt grăitoare pentru înţelegerea perfecţiunii pe care o atinsese broderia în Ţara Românească în această perioadă.

Epitaful dăruit Tismanei de Şerban Cantacuzino în 1681

Epitaful de la Tismana, păstrat astăzi în colecţia Muzeului de Artă al României, a fost dăruit Mănăstirii Tis­mana de domnitorul Şerban Cantacu­zino în anul 1681, fiind lucrat de Doamna Maria şi fiii săi.

Două exemplare similare ale acestei broderii, sunt cunoscute în ţară – epitaful de la Cotroceni şi acela păstrat la Biserica Doamnei. Deşi este evidentă decadenţa artei tradiţionale, epitaful de la Tismana este superior celorlalte două similare, prin fineţea exe­cuţiei, sobrietatea ansamblului,  prin subtilitatea execuţiei de detaliu în realizarea figu­rilor, desenarea siluetelor şi a atitudinii personajelor.

Cele trei epitafe, ieşite din acelaşi atelier, sunt cu evidenţă, transpu­nerea din pictura monumentală a scenelor Coborârii de pe Cruce şi a Plângerii lui Iisus pe piatra de la Efes.

Epitaful de la Tismana este pe fond de mătase roşie brodat cu fir de aur şi argint şi mătase colorată; chenarul este din catifea verde.

În partea stângă jos, sub scena Plângerii a fost brodat tabloul votiv al familiei domnitorului Şerban Cantacuzino care apare alături de doamna Maria şi cei doi copii, Gheorghe şi Casandra. Donatorii, în costum de mare ceremonie, evocă prin atitudine personajele cizelate fin de pe piesele de argintărie.

Aparenta întoarcere către tradiţie, sugerată de sobrietatea decorativă a ansam­blului este contrazisă de sensul discursiv al atitudinii personajelor.

ARGINTARIE

Mănăstirea Tismana, a fost înzestrată odinioară cu un bogat tezaur de obiecte de metale preţioase, a căror existenţă o cunoaştem încă din secolul al XIV-lea.

Mănăstirea deţinea pe lângă obiectele de metal servind cultului (ferecături de cărţi, potire, cruci, candele, etc.) şi o serie de obiecte cu caracter laic, de uz casnic, podoabe pentru mesele ce se dădeau cu ocazia hramului sau a primirii domnitorului. Sunt daruri făcute de ctitori fundaţiei lor, fără ca ei să le fi atribuit un rol religios.

Amintim spre exemplu marea recepţie a lui Mircea cel Bătrân dată în anul 1406 la Tismana, unde domnul, însoţit de toată curtea sa, a poposit în drum spre Severin însoţit de regele Sigismund de Luxemburg. Desigur că în acest cadru, pocalele luxoase, paharele, cupele şi talerele erau nece­sare pentru marile ospeţe. Astfel de pocale erau aşezate numai în faţa domnului sau a oaspeţilor de onoare, iar păstrarea şi folosirea lor era în grija paharnicului sau ceaşnicului.

Aceste obiecte erau legate de fastul vieţii feudale, căci alături de valoarea artistică, aveau şi o valoare intrin­secă. Din această pricină, obiectele de argintărie au reprezentat un mijloc de tezau­rizare al domniilor şi marilor mănăstiri. Remarcabil este faptul că aveau valoare foarte mare în raport cu averea imobiliară (ex: un pocal mare valora 60-70 de florini – echivalent cu preţul de cumpărare a unei treimi de sat).

Facând cunoscute câteva aspecte ale artei prelucrării metalelor preţioase, am încercat să facem inteligibilă o lume demult dispărută, cu tradiţiile, obice­iurile şi mentalităţile ei.

Cădelniţă

 

Cădelniţă din argint ciocănit, gravat, aurit. Statuile şi elementele gotice sunt turnate;

 

Se păstrează la Muzeul Naţional de Artă al României Bucureşti. 

În Biserica Ortodoxă, cădelniţa simbolizează umanitatea lui Hristos în pân­tecele Maicii Domnului; cărbunii aprinşi sunt simbol al focului dumnezeirii „rugul cel aprins şi nears”, iar fumul bine mirositor – mireasma Sfântului Duh.

Cădelniţa Tismanei, datând de la sfârşitul secolului al XIV-lea şi începutul secolului al XV, este cea mai veche cădelniţă ce se mai păstrează. Ea este unică prin faptul că reproduce macheta unei bise­rici, de plan central, având o cupolă octogonală şi patru turnuleţe circulare la colţuri.

Absenţa unei inscripţii face dificilă cercetarea piesei. Teodora Voinescu, emite părerea că modelul cădelniţei a respectat indicaţiile Sfântului Nicodim, fami­liarizat cu arta athonită şi sârbo-bizantină. Vătăşanu consemnează că Sfântul Nicodim ar fi primit cădelniţa de la regele Sigismund al Ungariei în timpul călătoriei sale de la Buda în anii 1404-1405. Pe de altă parte, Paul de Alep, în „Călătoriile patriarhului Macarie”, scrie în 1654 că „a văzut la Tismana o cădelniţă dăruită Sfântului Nicodim la 1390 de împăratul Sigismund, având turnuri în forma castelului de la Buda”.

Piesa este un amestec de elemente de structură bizantină şi de decoraţie gotică. Prin decoraţia sa gotică târzie, ea se leagă de lumea apuseană. Prin formă şi decorul ferestrelor, turlele mici sunt aidoma castelelor medie­vale iar faţadele ornamentate cu ferestre geminate şi arcade gotice în acoladă, adăpostesc în nişele din partea inferioară, siluetele unor călugări, inspirându-se din decoraţia bisericilor occidentale.

Prin monumentalitatea formei, perfecţiunea execuţiei, remarcabilă pentru acea vreme, cădelniţa de la Tismana rămâne una dintre piesele cele mai valoroase, un model tipic de cunoaştere a nivelului artistic de la sfârşitul veacului al XIV-lea, lucrarea putând fi datată între 1387 – anul sfinţirii Mănăstirii Tismana şi 1390.

Tetraevanghelia Sfântului Nicodim 1404 – 1405 – ferecătura  

Copiat, potrivit  însemnării autografe, în anul 6913 (1404) şi ferecat imediat după aceea, tetraevanghelul Sfântului Nicodim este o operă de artă comlexă, valo­roasă atât prin frumuseţea scrierii şi ornamentaţiei miniate, cât şi prin legătura de argint; este în acelaşi timp o mărturie palpabilă, păstrată în forma ei originală, pri­vind activitatea de cărturar al Sfântului Nicodim.

Ferecătura manuscrisului vădeşte prin iconografie şi inscripţii că a fost reali­zată în mediul călugăresc, fiind atribuită Sfântului Nicodim.

Legătura este formată din două coperţi din lemn de tisă îmbrăcat în argint. Fere­cătura metalică este din argint ciocănit în relief (repousse) suflat în aur, iar cotorul şi el din argint este realizat în tehnica „za”.

Ferecătura manuscrisului, reprezintă pe cele două feţe, două compoziţii di­ferite.

Pe una din coperte, într-o compoziţie echilibrată, este reprezentată scena Răstignirii. Mai rar întâlnită în iconografia copertelor de manuscris este încadrarea scenei Răstignirii cu figurile Sfinţilor Apostoli împreună cu îngeri şi serafimi; în arcade treflate apar aici busturile a 16 apostoli dintre care lipsesc Sfântul Simeon şi Sfântul Andrei.

Excepţional, pe coperta posterioară a ferecăturii este reprezentată Învierea sub forma Coborârii la iad, având de jur-împrejur un chenar cu motiv floral şi şapte rozete în relief; o altă rozetă mică este situată central în partea inferioară.

Figurile în general, deşi tratate cu oarecare stângăcie, au o anumită expre­si­vitate. Nasul proeminent este legat direct de fruntea mică şi teşită, uneori aproape inexistentă, gura este redusă la o linie, bărbia este unghiulară, iar ochii, dispuşi uneori asimetric, şterşi parcă, înlătură orice notă carnală şi naturalistă.

Ferecătura are o anumită expresivitate aspră, dată tocmai de adâncimea relie­fului faldurilor de veşminte fără planuri intermediare, expresivitate la care contribuie masivitatea anatomică a trupului lui Hristos de pe coperta I. Contururile unghiulare, dau desenului siguranţă şi o putere de sinteză deosebită. Artistul reuşeşte în câteva linii să imprime siluetelor mişcare şi figurilor sentiment.

Considerată în ansamblu, această ferecătură are câteva însuşiri majore, care o situează printre operele de mare valoare artistică din argintăria românească.

Tetraevanghelia Sfântului Nicodim – manuscris miniat

Tetraevangheliarul Sfântului Nicodim, primul codice ornat cu dată certă, scris pe teritoriul ţării noastre se leagă de începuturile artei Ţării Româneşti.

Prin caracterul decoraţiei, acest manuscris rămâne singurul în contextul mi­nia­turii munteneşti şi moldoveneşti din secolele XIV-XV, dar tipul de ornament ce–l prezintă, derivă din formele stabilite în arta bizantină încă din secolele X-XI perpetuate şi în manuscrisele sud-dunărene până în secolul XIV.

Scrierea este de o remarcabilă cursivitate şi eleganţă. Punerea în pagină este aerată, iar ornamentica se menţine în limitele sobrietăţii.

Codicele este scris cu o semiuncială măruntă, cu tuş negru.

Decoraţia pictată este redusă numai la paginile de titlu ale celor patru evanghelii, împodobite cu câte un frontispiciu şi o iniţială policromă ornată. Ea este remarcabilă prin bogăţia, eleganţa şi delicateţea motivelor florale şi animale – păsări – şi mai ales prin calitatea ei propriu-zis picturală.

Unii cercetători ai manuscrisului au comparat frontispiciile şi iniţialele decorate cu flori şi păsări, cu o minusculă grădină. Păsări exotice, păuni şi alte păsări de pradă, se plimbă sau se joacă, liniştit, alături sau deasupra acestei grădini în mic.

În frontis­piciul evangheliei lui Luca, motivul ornamental este o reţea în x-uri. Reţeaua devine doar cadrul rigid prin care îşi face loc floralul. Parcă ar vrea să fie geometrie, însă nu este altceva decât o fereastră de gineceu oriental cu ochiuri în chip de fier – de – lance, în dosul cărora nişte albăstrele îşi gugurează năstureii. De această grădină, prea înţepe­nită în geometric, păsările nu se apropie.

În frontispiciul evangheliei lui Ioan, construit după aceiaşi schemă a romburilor şi triunghiurilor, locul albăstrelelor l-au luat bucheţele de flori necunoscute, specifice poate îndepărtatei Armenii. Pe tulpinile cu frunze ce cresc din colţurile superioare ale frontis­piciului, două păsări au poposit pentru o clipă, mirate nelămurite şi îngrijorate parcă de această floră neobişnuit îmbinată.

Îniţialele sunt vrejuri împletite şi înnodate, cu frunze şi flori pe ele, ghirlan­dele meşteşugit împletite de flori, sau îmbinări de mari frunze exotice. O dată, în cazul k-ului cu care începe evanghelia lui Matei, un păun se caţără pe o ghirlandă şi curbele elegante ale gâtului şi cozii sale completează liniile literei.

Tetraevanghelia Sfântului Nicodim este un codice remarcabil pentru decoraţia de manuscris şi totuşi nu a făcut şcoală, nu a servit ca model copiştilor din ţările române. 

Însemnarea de la sfârşitul Tetraevanghelului Sfântului Nicodim face mărturisire despre chinuitoarea năzuinţă („gonenie”) după linişte, „mai aproape de sihăstie decât de chinovie” pe care sfetnicul atâtor domni o va fi căutat în ultimi ani ai vieţii sale.

Panaghiar  

Panaghiar, Lucrat din argint aurit intr-un atelier dalmatin. Începutul secolului XVI.

Este lucrat din mai multe bucăţi deteşabile; figurile din interior şi ex­terior sunt turnate şi cizelate, iar ulterior aşezate pe taler, la fel ca şi motivele ve­getale. Urme de smalţ colorat. Motive florale din interior şi inscripţia, sunt fin gravate.

Panaghiar este un obiect liturgic  ce astăzi nu se mai foloseşte în cult, format din două discuri metalice adâncite, prinse în balamale, purtat pe piept de către arhierei.

Cele două panaghiare dăruite de fraţii Craioveşti mănăstirilor Bistriţa şi Tismana sunt asemănătoare ca decor şi manieră de execuţie, imitându-l pe cel dăruit la 1490-1491 mănăstirii Snagov.

Respectând programul iconografic, pe panaghiarul de la Tismana sunt reprezentate Înălţarea Domnului şi Iisus Emanuel – în exterior, iar în interior, Deisis şi Adormirea Maicii Domnului.

Primele trei reprezentări au semnificaţii liturgice legate de pomenirea morţilor şi mântuire şi beneficiază de aceeaşi concepţie compoziţională. Siluetele prelungi ale sfinţilor, cu fizionomii bizantine, stângaci modelate, cu drapaje în cute paralele, şi surprinşi în atitudini sobre, uşor dramatizate, sunt realizate plastic în metal turnat, cizelat şi gravat şi montate pe structura piesei.

După cum aflăm din inscripţie: „Acest panaghiar l-au făcut fiii jupanului Neagoe, jupan Barbul, Pârvul, Danciul, Radul; şi l-au făcut la mănăstirea Tismana”.

Ferecătura de carte       

  

Două plăci de argint ce au aparţinut Tetraevangheliei dăruită la 1566 de Mircea Ciobanu, îmbracă scoarţele de lemn ale unei tipărituri româneşti făcută la Râmnicul Vâlcea, în 1794.

Considerată în ansamblu, ferecătura evangheliei de la Tismana (1566) se carac­terizează prin modelajul discret, dar expresiv, prin accentuarea efectelor gra­fice şi mai ales, prin viziunea prevalent decorativă de nuanţă orientalizată.

Pe faţa ferecăturii, sub scena „Adormirii Maicii Domnului”, sunt îngenun­cheaţi Mircea Ciobanul şi Chiajna de o parte şi de alta a arborelui vieţii.

Chivot   

Chivot lucrat de Meşterii Iacov şi Marco din Chiprovăţ. 1671   

Acest chivot are forma unei biserici pe plan treflat cu absidele pentagonale, precedată de un pridvor, încununată de o cupolă centrală pe naos, două cupole pe pronaos şi câte o turlă mai mică pe pridvor şi pe altar. Faţada absidelor este împărţită în două registre de un brâu decorat cu motive vegetale. În fiecare registru sunt nişe – cele de jos semicirculare, cele de sus în arc trilobat – în care este gravat câte un sfânt.

Soclul decorat cu flori de lalea prinse de un vrej, în partea superioară o cornişă formată din fleuroni ajuraţi.

Pe laturile pridvorului sunt gravate scene din viaţa Maicii Domnului; în nişe Apostoli, Sfinţi militari, Episcopi şi părinţi ai bisericii.

Din inscripţie aflăm că: „Acestu chivotu alu Sfintei Mă­năstiri Tismenii făcutu-l-au Egumenu Pe­tronie cu a totu argint şi cheltuiala Mă­năstirii… în anul 7179”, de la naşterea lui Hristos 1671.

Raclă pentru Sf. Moaşte

 

Raclă pentru Sf. Moaşte lucrata de Meşteri din Chiprovăţ. Atelier din Ţara Românească.

 

Aceasta a fost dăruită Tismanei de egumenul Petronie şi de arhidiaconul Nicodim. Cel dintâi egumen al mănăstirii, a fost un sprijinitor al culturii; aprecierea de care s-a bucurat a determinat chiar, desemnarea sa printre cei trei candidaţi la Scaunul mitropolitan al Ţării Româneşti. Cel de al doilea donator, Nicodim, este viitorul egumen al mănăstirii.

Forma asemănătoare unui sarcofag antic dată mai ales de linia capacului. Fiecare latură este împărţită în panouri prin colonete legate între ele prin arcade trilobate. În aceste panouri sunt gravate scene din viaţa Sfântului Nicodim, însoţite de inscripţii.

Cutia în forma unei lădiţe din vremea renaşterii, a fost destinată a păstra Sfintele Moaşte ale Sfântului Nicodim, după cum arată inscripţiile sale.

Aceasta a făcut parte din patrimoniul Tismanei până la primul război mondial.

În 1956, o parte din tezaur revine în ţară, iar cutia, ca atâtea opere de valoare, intră în patrimoniul Muzeului de Artă.

Cercetarea acestui odor de argint,prezintă un interes aparte: el cuprinde cea mai veche ilustrare a tradiţiei despre întemeierea Tismanei cât şi a vieţii Sfântului Nicodim, cu pitoreşti detalii din viaţa societăţii secolului al XVIII-lea (costume, vase pentru masă, mobilier);

Opera de artă, datorată unui argintar anonim, îmbină elementele tradiţionale şi înnoitoare, ilustrând totodată influenţa meşterilor de argintărie munteană, din a doua jumătate a secolului XVII.

Pe suprafaţa laterală a cutiei, mărginite de arcade lobate de factură orientală şi coloane bogat ornamentate se înşiruie opt scene din viaţa Sfântului Nicodim.

Concluzionând, putem afirma că, iconografia scenelor şi a figurilor ţine în mod precumpănitor de aceea bizantino-slavă, legând argintăria Tismanei, şi prin această latură, de cea a Ţării Româneşti (din Evul Mediu).

Alături de ilustrarea vieţii Sfântului Nicodim, ornamentica formează trăsătura principală a cutiei. Ea se compune din motive vegetale, frunze şi flori pe tije subţiri sau pe vrejuri ondulate şi îmbracă întreaga suprafaţă dintre gravuri, formând un cadru şi un fundal, bogat împodobit.

Cutia dăruită Tismanei în 1670-1671, rămâne o operă valoroasă în argintăria secolului XVII; ea cuprinde ilustrarea unei vechi tradiţii a Ţării Româneşti, în care faptul istoric se îmbină cu tradiţia şi cu reprezentările consacrate ale iconografiei bizantino-slave, realizate într-un armonios decor de motive ornamentale vechi şi noi în care, prin măiestria meşterilor munteni, se însumează şi tendinţe noi, aduse în nordul Dunării de argintarii chiproviceni.

Argintăria laică

Pocale

După formă şi ornamentaţie – având cupa ca un clopot, decorată au repousse în formă de ciorchine de strugure, cu piciorul canelar sau tors sprijinit pe o bază hexagonală, pocalele de la Tismana îşi găsesc modele în argintăria germană a seco­lelor XIV-XVI. Piese asemănătoare se păstrează în Ungaria şi Austria.

Pahar

Inscripţie de danie slavonă ne spune că: „Acest pahar l-a făcut jupân Arsenie, fiul lui Mihail, şi l-a dat Sfintei Mănăstiri numită Tismana”.

          Cupa are formă conică şi în cea mai mare parte este decorată cu trei frunze mari, festonate, mo­del de sorginte orientală, formând în restul spaţiului triunghiuri în care sunt repre­zentate compoziţiile: doi păuni afrontaţi bând dintr-un caliciu, doi cu gâturile încolăcite şi un urs faţă în faţă cu un leu, hrănindu-se reciproc.

Piciorul tron­conic are acelaşi décor de frunze şi motive florale. În concepţia şi ornamentaţia paha­rului se îmbină elementele de origine orientală cu cele balcanice (reprezentările zoomorfe).

E posibil ca donatorul să fi destinat această piesă cultului. Ursul şi leul, simbo­luri complementare în tradiţia orientală, fac un gest de împăcare; păunii sunt simbol al luminii şi vieţii veşnice iar în iconografia creştină, reprezentarea păunilor bând dintr-un caliciu semnifică mântuirea.

Tetrapoadele

Tetrapoadele de la 1732, 1734, din lemn sculptat şi policromat au o decoraţie de motive vegetale în relief mărunt… Autorul, monahul Ghenadie, dovedeşte înaltul nivel artistic atins de atelierul mănăstirii.

Analoghionul  sau Iconostas mic

Cel mai vechi iconostas cunoscut la Tismana, este cel din 1742, făcut din lemn de stejar în stil post-brâncovenesc, elegant sculptat, având inscripţia în relief aurită. Caracteristic este iconos­tasul aflat în faţa tâmplei pentru expunerea icoanei zilei, aici ornamentul lasă loc unor panouri pictate şi aurite, adevărate icoane. Ca şi la tetrapoduri, literele inscripţiei din partea superioară sunt perfect integrate ansamblului ornamental Coroana de deasupra iconostasului este făcută de monahul Gavril la 1844.

Catapeteasma

Actuala catapeteasmă, existentă în biserica mănăstirii, este cea de la 1766, sculptată de egumenul Gherasim; icoanele ce împodobesc tâmpla sunt realizate în ulei de Alexie zugravul din Câmpulung la 1844.

 Uşile        

Vechile uşi ale bisericii dăruite Tismanei de Domnul Brâncoveanu la 1698, sunt opera meşterului Nichita; astăzi ele sunt expuse în MNA. 

 

Uşile bisericii din veacul al XVIII- lea expuse în muzeului Mănăstirii Tismana

Uşile sunt din lemn de stejar, în două canaturi şi închid chenarele de piatră. Cele vestice sunt o donaţie a Stancăi Glogoveanu iar cele nordice ale egumenului Mihail. Actualmente, ambele sunt înlocuite pe monument cu copii, pentru a se asigura păstrarea în condiţii muzeale a originalelor.

Uşile de pe faţa de vest sunt ornamentate nu numai cu vrejuri şi flori, în stil brâncovenesc contaminat cu multe motive baroce târzi, dar şi cu medalioane figura­tive, dispuse perechi între care ultimele îl reprezintă pe Sfântul Nicodim – fondatorul mănăstirii – faţă în faţă cu Sfântul Antonie (hramul mănăstirii Vodiţa).

Canaturile intrării nordice sunt împodobite numai cu vrejuri şi flori, îmbinate cu aceleaşi elemente baroce târzi, tratate într-un spirit mai apropiat de ornamentul popular.

Toaca

Toaca metalică, din faţa bisericii mari  are forma unui vultur bicefal cu aripile întinse şi cuprinde trei medalioane, câte unul pe fiecare aripă şi altul pe piept.

Vulturul ţine cu ghearele câte o filacteră ce ne spune că „această toacă s-a făcut pentru Sf(â)nta Mănăstir(e) Ti(s)ma(n), p(r)in osârdia şi kiă(l)tuiala lu(i) Ştefan Ieromonahul, la anul 1840”.

Inscripţiile au literele în relief şi la turnare s-au produs unele deformări care în­greunează citirea. Acesta este şi motivul pentru care nu a fost publicată decât în parte. Piesa este un unicat, de o originalitate şi frumuseţe deosebită, în patria noastră.

 Racla Sfintelor Moaşte

În biserica mare se găseşte o raclă de argint, executată de meşterul Gheorghe Stoica din Bucureşti în 1980 care conţine degetul arătător al Sfântul Nicodim, crucea de plumb ce sfântul o purta la gât, precum şi părticele din sfintele moaşte ale Sf. Ioan Gură de Aur şi ale Sf. Ignatie Teoforul.

Racla are pe capac, în interior, prezentaţi în medalioane sfinţii ale căror sfinte moaşte sunt venerate, iar în exterior sunt scene din viaţa şi minunile Sfântului Nicodim.

No tags for this post.

Related posts

Comments are closed.